–

pentru Instituto de Financiamento da Agricultura e Pescas IP (IFAP), de J. Saraiva de Almeida și N. Domingues, advogados;

–

pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, P. Barros da Costa și H. Almeida, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul elen, de E.‑E. Krompa, E. Leftheriotou, E. Tsaousi și K. Boskovits, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de J. Baquero Cruz și B. Rechena, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 3 alineatele (1) și (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale [Uniunii Europene] (JO 1995, L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între Instituto de Financiamento da Agricultura e Pescas IP (IFAP) [Institutul pentru Finanțarea Agriculturii și a Pescuitului IP (IFAP)], pe de o parte, și LM (C‑447/20), precum și BD și Autoridade Tributária e Aduaneira (Autoritatea Fiscală și Vamală, Portugalia) (C‑448/20), pe de altă parte, în legătură cu recuperarea silită, prin executare fiscală, a unui ajutor acordat în temeiul unui program cofinanțat din Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA).

3

Al treilea și al patrulea considerent ale Regulamentului nr. 2988/95 au următorul cuprins:

„[…] trebuie combătute în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare ale [Uniunii];

[…] eficiența combaterii fraudei care afectează interesele financiare ale [Uniunii] impune adoptarea unui cadru legal comun tuturor domeniilor ce fac obiectul politicilor [Uniunii].”

4

Potrivit articolului 1 din acest regulament:

„(1)   În scopul protejării intereselor financiare ale [Uniunii], se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul [Uniunii].

(2)   Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept [al Uniunii], ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al [Uniunii] sau bugetele gestionate de [aceasta], fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele [Uniunii], fie prin cheltuieli nejustificate.”

5

Articolul 3 din regulamentul menționat, care figurează în titlul I din acesta, referitor la „[p]rincipii generale”, are următorul cuprins:

„(1)   Termenul de prescripție a acțiunii este de patru ani de la săvârșirea abaterii menționate la articolul 1 alineatul (1). Cu toate acestea, normele sectoriale pot să prevadă un termen mai scurt, care nu poate fi însă mai mic de trei ani.

În cazul unor abateri continue sau repetate, termenul de prescripție curge din ziua în care încetează săvârșirea abaterii respective. În ceea ce privește programele multianuale, termenul de prescripție trebuie, oricum, să curgă până la finalizarea programului.

Termenul de prescripție este întrerupt de orice act al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, cu privire la cercetarea sau urmărirea în justiție a abaterii respective. Termenul de prescripție începe să curgă din nou după fiecare act de întrerupere.

Cu toate acestea, prescripția devine efectivă cel mai târziu la data la care expiră o perioadă egală cu dublul termenului de prescripție, fără ca autoritatea competentă să fi impus o sancțiune, cu excepția cazului în care acțiunea administrativă este suspendată în conformitate cu articolul 6 alineatul (1).

(2)   Termenul de aplicare a deciziei prin care se instituie o sancțiune administrativă este de trei ani. Termenul curge de la data la care decizia devine definitivă.

Cazurile de întrerupere și de suspendare sunt reglementate de dispozițiile relevante de drept intern.

(3)   Statele membre își păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât cel prevăzut în alineatul (1) și, respectiv, (2).”

6

Titlul II din același regulament cuprinde norme referitoare la „[m]ăsuri și sancțiuni administrative”, printre altele la articolul 4, care prevede:

„(1)   Ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat:

[…]

(2)   Aplicarea măsurilor menționate la alineatul (1) se limitează la retragerea avantajului obținut, la care se adaugă, dacă acest lucru este prevăzut, dobânda care poate fi calculată pe bază forfetară.

[…]

(4)   Măsurile prevăzute în acest articol nu sunt considerate sancțiuni.”

7

Decreto‑Lei no 163 A/2000 (Decretul‑lege 163-A/2000) din 27 iulie 2000 (Diário da República I, seria I‑A, nr. 172 din 27 iulie 2000), care stabilește printre altele normele generale de aplicare a programului operațional „Agricultură și dezvoltare rurală”, prevede la articolul 11 alineatul (1):

„[IFAP] poate rezilia unilateral contractele în cazul în care beneficiarul nu își îndeplinește vreuna dintre obligațiile care îi revin sau în cazul în care, dintr‑un motiv imputabil beneficiarului, nu (mai) este îndeplinită vreuna dintre condițiile prevăzute pentru acordarea ajutorului.”

8

Articolul 12 din acest decret‑lege, intitulat „Rambursarea ajutoarelor și a cheltuielilor”, prevede:

„1   În cazul rezilierii contractului de către [IFAP], beneficiarul are obligația de a rambursa sumele primite cu titlu de ajutor, precum și dobânzile legale acumulate de la data la care a primit aceste sume, fără a aduce atingere aplicării altor sancțiuni prevăzute de lege.

2   Rambursarea prevăzută la alineatul precedent se efectuează în termen de [15] zile de la comunicarea rezilierii, beneficiarul fiind notificat în mod expres în acest scop.

[…]”

9

Potrivit articolului 15 din decretul‑lege menționat:

„Certificatele de creanță emise de [IFAP] constituie titluri executorii.

[…]”

10

Código do Procedimento Administrativo (Codul de procedură administrativă), în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumit în continuare „CPA”), prevede la articolul 163, intitulat „Acte anulabile și regimul de anulare”:

„1   Sunt anulabile actele administrative adoptate cu încălcarea principiilor sau a normelor juridice aplicabile, atunci când nu este prevăzută o altă sancțiune.

[…]

3   Actele anulabile pot fi atacate la administrația însăși sau la instanțele de contencios administrativ competente, în termenele prevăzute de lege.

[…]”

11

Articolul 179 din CPA, intitulat „Executarea obligațiilor pecuniare”, prevede:

„1   În cazul în care, în temeiul unui act administrativ, trebuie să se achite prestații pecuniare unei persoane juridice de drept public sau la cererea sa, neachitarea lor în mod voluntar în termenul prevăzut determină inițierea procedurii de executare silită prevăzute de legislația în domeniul procedurii fiscale.

2   În vederea aplicării dispozițiilor alineatului precedent, organul competent emite, în conformitate cu prevederile legale, un certificat cu valoare de titlu executoriu, pe care îl transmite serviciului competent din cadrul administrației fiscale, împreună cu dosarul procedurii administrative.”

12

Articolul 58 alineatul 1 din Código do Processo nos Tribunais Administrativos (Codul de procedură al instanțelor administrative), în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumit în continuare „CPTA”), prevede:

„Cu excepția cazului în care legea prevede altfel, introducerea unei acțiuni în contencios administrativ împotriva actelor nule este imprescriptibilă, iar acțiunea împotriva actelor anulabile trebuie introdusă în următoarele termene:

13

Articolul 59 alineatul 2 din CPTA are următorul cuprins:

„Termenul de contestare de care dispun destinatarii actului administrativ cărora trebuie să le fie notificat începe să curgă numai de la data notificării persoanei interesate sau, atunci când aceasta a ales acest mod de reprezentare în procedură, a mandatarului său sau de la data ultimei notificări dacă actul a fost notificat persoanei interesate și mandatarului său, chiar dacă actul a făcut obiectul unei publicări obligatorii.”

14

Código de Procedimento e de Processo Tributário (Codul de procedură și de contencios fiscal), în versiunea aplicabilă litigiilor principale, prevede la articolul 148 alineatul 2:

„În cadrul procedurii de executare silită se pot recupera de asemenea, în situațiile și în condițiile prevăzute de lege:

15

Articolul 204 din acest cod, intitulat „Motivele opoziției la executare”, prevede la alineatul 1:

„1   Opoziția nu poate fi întemeiată decât pe unul dintre următoarele motive:

[…]

d) prescripția datoriei care face obiectul executării.”

16

Decreto‑Lei no 155/92 (Decretul‑lege nr. 155/92) din 28 iulie 1992 (Diário da República I, seria I‑A, nr. 172 din 28 iulie 1992) prevede la articolul 40 alineatul 2, în ceea ce privește întreruperea și suspendarea prescripției datoriei, în ceea ce privește o datorie care trebuie să urmeze regimul juridic aplicabil datoriilor față de stat care nu sunt de natură fiscală, că „termenul de prescripție se întrerupe și se suspendă în aceleași condiții ca prescripția civilă”.

17

Articolul 323 din Código Civil (Codul civil) prevede că „prescripția se întrerupe prin citare sau prin comunicarea pe cale judiciară a oricărui act care exprimă, direct sau indirect, intenția de a face uz de acest drept, indiferent de procedura din care face parte acest act și chiar dacă instanța nu este competentă”.

18

În ceea ce privește situația de fapt din litigiul principal în cauza C‑447/20, din decizia de trimitere în această cauză reiese că, la 13 februarie 2002, IFAP, o entitate administrativă autonomă, și LM au încheiat un contract având ca obiect acordarea unui ajutor în cadrul unui program cofinanțat de FEOGA.

19

Nu se contestă că LM a modificat, fără autorizație, investiția aprobată. Data acestei modificări nu este cunoscută. În opinia LM, abaterea în executarea contractului ar fi fost săvârșită la 15 februarie 2002.

20

După mai mult de patru ani, la 26 februarie 2006, IFAP i‑a adresat o scrisoare lui LM din care reiese că intenționa să revizuiască cuantumul ajutorului acordat acestuia din urmă. O confirmare de primire a acestei scrisori a fost semnată de LM la 1 martie 2006.

21

După mai mult de cinci ani, prin scrisoarea din 23 iunie 2011, IFAP l‑a informat pe LM cu privire la decizia sa de a solicita rambursarea ajutorului financiar acordat la 13 februarie 2002.

22

La 8 august 2012, a fost inițiată o procedură de executare fiscală împotriva lui LM pentru recuperarea sumelor primite în mod nejustificat.

23

Sesizat cu o contestație formulată de LM împotriva procedurii de executare fiscală, Tribunal Administrativo e Fiscal do Porto (Tribunalul Administrativ și Fiscal din Porto, Portugalia), prin hotărârea din 23 octombrie 2018, a admis această contestație pentru motivul că termenul care limita urmărirea în justiție a abaterii în cauză expirase.

24

În ceea ce privește situația de fapt din litigiul principal în cauza C‑448/20, din decizia de trimitere în această cauză reiese că, prin scrisoarea din 12 decembrie 2006, IFAP l‑a informat pe BD că a constatat abateri în executarea contractului de alocare a unui ajutor în cadrul programelor operaționale regionale, încheiat la 20 aprilie 2004, și că aceste abateri au avut loc la o dată anterioară datei de 31 decembrie 2004.

25

La 20 decembrie 2006, BD a depus o reclamație.

26

După mai mult de patru ani, prin scrisoarea din 13 iulie 2011, lui BD i‑a fost notificată decizia IFAP de a rezilia unilateral contractul de alocare a ajutorului în cauză și de a solicita rambursarea sumelor primite nejustificat.

27

După mai mult de patru ani, la 16 decembrie 2015, administrația fiscală a inițiat o procedură de executare fiscală împotriva lui BD pe baza „certificatului de creanță” emis la 1 decembrie 2015 de IFAP, care servește drept titlu executoriu.

28

Sesizat cu o contestație formulată de BD împotriva procedurii de executare fiscală, Tribunal Administrativo e Fiscal de Mirandela (Tribunalul Administrativ și Fiscal din Mirandela, Portugalia), prin hotărârea din 16 aprilie 2018, a admis această contestație pentru motivul că termenul de începere a urmăririi în justiție, cu o durată de patru ani, care începuse să curgă la 12 decembrie 2006, a expirat.

29

IFAP a atacat hotărârile menționate la punctele 23 și 28 din prezenta hotărâre în fața instanței de trimitere.

30

Din deciziile de trimitere din prezentele cauze reiese că în speță IFAP a adoptat decizii de recuperare prin care i‑a obligat pe LM și pe BD să ramburseze ajutoare primite în mod nejustificat. Întrucât nu au fost contestate în timp util în fața tribunalului administrativ competent, aceste decizii au devenit definitive.

31

În vederea aplicării deciziilor de recuperare, dreptul portughez permite IFAP să recurgă la o procedură judiciară, numită „executare fiscală”. În acest cadru, LM și BD au formulat contestație împotriva procedurilor de executare fiscală, susținând că deciziile de recuperare care le‑au fost adresate fuseseră adoptate după prescrierea dreptului la acțiune administrativă.

32

Potrivit instanței de trimitere, trebuie, așadar, să se stabilească dacă contestația la executarea fiscală constituie calea procedurală adecvată pentru soluționarea prescripției acțiunii, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, și, în cazul unui răspuns afirmativ, să se determine termenul aplicabil acestei prescripții, precum și regulile sale de calcul.

33

Această instanță subliniază că dosarul de care dispune este lacunar, astfel încât momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție nu poate fi stabilit cu precizie. Ea arată de asemenea că nu știe dacă IFAP a adoptat alte acte decât cele menționate mai sus care ar fi putut întrerupe prescripția.

34

În ipoteza în care contestația la executarea fiscală nu poate fi întemeiată pe prescripția acțiunilor, ar trebui să se interpreteze articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, care ar prevedea un termen care limitează posibilitatea de a proceda la recuperarea silită a sumelor primite în mod nejustificat.

35

În ceea ce privește conținutul dreptului portughez, instanța de trimitere arată că opoziția la executarea fiscală permite invocarea prescripției datoriei, ceea ce implică verificarea aspectului dacă termenul acordat creditorului pentru a solicita în mod valabil debitorului plata unei datorii constituite în mod legal este sau nu este depășit. În schimb, articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 ar reglementa termenul de prescripție care se aplică acțiunii în vederea adoptării eventuale a unei decizii de recuperare a ajutoarelor primite în mod nejustificat.

36

În această ultimă privință, instanța de trimitere arată că, în opinia sa, termenul de trei ani, prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din acest regulament pentru aplicarea unor astfel de decizii, nu ar fi contabilizat în termenul de prescripție a acțiunii, prevăzut la alineatul (1) al aceluiași articol.

37

Această instanță arată, în plus, că o decizie de recuperare trebuie contestată pe cale contencioasă în termenul prevăzut în acest scop. Numai în acest cadru dreptul portughez ar permite invocarea nelegalităților de care ar fi afectată această decizie, inclusiv printre altele prescripția acțiunii. Contestația la executarea fiscală nu ar permite să se statueze decât cu privire la prescripția datoriei, iar nu cu privire la prescripția acțiunii.

38

Cu toate acestea, potrivit instanței menționate, expirarea termenelor prevăzute la articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95 ar putea determina neexigibilitatea unei creanțe care rezultă dintr‑un ajutor primit în mod nejustificat. Prin urmare, aceasta urmărește să se stabilească dacă dispozițiile dreptului portughez, în temeiul cărora contestația la executarea fiscală nu se poate întemeia pe prescripția acțiunii prevăzută la alineatul (1) al acestui articol, sunt conforme cu dreptul Uniunii.

39

Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că dreptul portughez prevede că termenul de aplicare a deciziei de recuperare curge de la adoptarea sa, în timp ce articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 ar viza data la care această decizie devine definitivă.

40

De asemenea, nu ar fi sigur că situațiile de întrerupere și de suspendare a acestui termen, prevăzute de dreptul portughez, sunt conforme cu cerințele Regulamentului nr. 2988/95. Astfel, citarea persoanei interesate în cadrul procedurii de executare întrerupe termenul de aplicare, la care trebuie să se adauge perioadele de suspendare în caz de reclamație, de contestație, de recurs sau de opoziție atunci când aceste acte procedurale determină suspendarea recuperării datoriei. O astfel de suspendare continuă până la adoptarea unei hotărâri judecătorești definitive prin care se finalizează procedura de executare.

41

În aceste condiții, Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă, Portugalia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, formulate în mod identic în fiecare dintre cele două cauze:

42

Prin Decizia președintelui Curții din 27 octombrie 2020, cauzele C‑447/20 și C‑448/20 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

43

Prin scrisoarea din 16 septembrie 2021, grefa Curții a adresat instanței de trimitere o cerere de lămuriri. Ca răspuns la această cerere, instanța de trimitere a arătat, pe de o parte, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, că din articolul 160 din CPA rezultă că decizia prin care se aplică o sancțiune devine definitivă (eficace) de la data notificării acesteia. Pe de altă parte, în ceea ce privește cazurile de întrerupere și de suspendare a acestui termen, ea a afirmat că, „în ceea ce privește o datorie care trebuie să urmeze regimul juridic aplicabil datoriilor față de stat care nu sunt de natură fiscală”, din dreptul portughez reiese că „termenul de prescripție se întrerupe și se suspendă în aceleași condiții ca prescripția civilă” și că „rezultă de asemenea din dreptul civil, aplicabil în speță, că nu există cauze de suspendare a acestui termen de prescripție”, confirmând totodată că „prescripția se întrerupe prin citare sau prin notificare pe cale judiciară”.

44

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, pentru a contesta o decizie de recuperare a sumelor plătite în mod nejustificat, adoptată după scurgerea termenului de prescripție a acțiunii prevăzut de această dispoziție, destinatarul său este obligat să invoce nelegalitatea acestei decizii într‑un anumit termen în fața instanței administrative competente, sub sancțiunea decăderii, și nu se mai poate opune executării deciziei menționate invocând aceeași nelegalitate în cadrul procedurii judiciare de recuperare silită inițiată împotriva sa.

45

Trebuie amintit că, potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, acesta introduce o „reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul [Uniunii]”, iar aceasta, astfel cum reiese din al treilea considerent al acestui regulament, pentru a „comb[ate] în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare ale [Uniunii]” (Hotărârea din 24 iunie 2004, Handlbauer, C‑278/02, EU:C:2004:388, punctul 31, precum și Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 20).

46

Astfel cum rezultă din articolul 4 alineatul (1) din acest regulament, aceste măsuri administrative pot consta, precum în acțiunile principale, într‑o retragere a avantajului obținut în mod nejustificat.

47

Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 stabilește, în materie de acțiuni, un termen de prescripție care se aplică în special în privința unor astfel de măsuri administrative și care curge de la săvârșirea abaterii, aceasta din urmă vizând, potrivit articolului 1 alineatul (2) din același regulament, „orice încălcare a unei dispoziții de drept [al Uniunii], ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general [al Uniunii]” (Hotărârea din 22 decembrie 2010, Corman, C‑131/10, EU:C:2010:825, punctul 38 și jurisprudența citată).

48

Prin adoptarea Regulamentului nr. 2988/95, în special a articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din acesta, legiuitorul Uniunii a hotărât să instituie o normă generală de prescripție aplicabilă în materie, prin care urmărea, pe de o parte, să definească un termen minim aplicat în toate statele membre și, pe de altă parte, să renunțe la posibilitatea de a urmări în justiție o abatere care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene după scurgerea unei perioade de patru ani de la săvârșirea abaterii (Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar, C‑349/17, EU:C:2019:172, punctul 116 și jurisprudența citată).

49

Rezultă că, începând de la data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 2988/95, orice atingere adusă intereselor financiare ale Uniunii poate, în principiu și cu excepția sectoarelor pentru care legiuitorul Uniunii a prevăzut un termen inferior, să fie urmărită de autoritățile competente ale statelor membre într‑un termen de patru ani (Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar, C‑349/17, EU:C:2019:172, punctul 117 și jurisprudența citată).

50

Pe de altă parte, trebuie amintit că termenul prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 urmărește să asigure securitatea juridică a operatorilor economici. Astfel, aceștia trebuie să poată stabili care dintre operațiunile lor sunt definitive și care pot face obiectul unei urmăriri în justiție (Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 24).

51

Această dispoziție conferă, așadar, un drept operatorilor economici, ceea ce implică faptul că ei trebuie să poată invoca prescripția acțiunii care vizează o abatere pentru a se opune aplicării, în privința lor, a măsurilor și sancțiunilor administrative.

52

În această privință, este necesar să se arate că Regulamentul nr. 2988/95 nu stabilește nici căile de atac disponibile pentru a contesta deciziile prin care se impun măsuri și sancțiuni administrative, nici instanțele competente să le soluționeze și nici nu prevede un termen de decădere sau de prescripție la expirarea căruia aceste decizii, dacă nu au fost contestate în fața instanței competente, dobândesc un caracter definitiv.

53

În lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția, pe de o parte, ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, ca acestea să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C‑2/06, EU:C:2008:78, punctul 57 și jurisprudența citată).

54

În speță, niciun element cuprins în deciziile de trimitere nu permite să se considere că termenul de trei luni prevăzut la articolul 58 alineatul 1 din CPTA pentru contestarea unei decizii administrative precum deciziile de recuperare aflate în discuție, cu titlu incidental, în cauzele principale este contrar principiului echivalenței, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere.

55

În ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a statuat în mod repetat că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acțiunii sub sancțiunea decăderii îndeplinește, în principiu, cerința efectivității în măsura în care aceasta constituie o aplicare a principiului fundamental al securității juridice. Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, chiar dacă, prin definiție, împlinirea acestor termene determină respingerea, în tot sau în parte, a acțiunii intentate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C‑2/06, EU:C:2008:78, punctul 58, și Hotărârea din 14 februarie 2019, Nestrade, C‑562/17, EU:C:2019:115, punctul 41).

56

Este însă de competența statelor membre să determine, pentru reglementările naționale care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, termene în raport printre altele cu importanța pentru persoanele interesate a deciziilor care trebuie adoptate, cu complexitatea procedurilor și a legislației care trebuie aplicată, cu numărul de persoane susceptibile de a fi vizate și cu celelalte interese publice sau private care trebuie luate în considerare. Sub această rezervă, statele membre pot prevedea termene mai lungi sau mai scurte (Hotărârea din 21 decembrie 2016, TDC, C‑327/15, EU:C:2016:974, punctul 98).

57

În această privință, dispoziții naționale precum articolul 58 alineatul 1 și articolul 59 alineatul 2 din CPTA, care prevăd că destinatarul unei decizii administrative precum deciziile de recuperare aflate în discuție, cu titlu incident, în cauzele principale dispune de un termen de trei luni de la notificarea deciziei menționate pentru a o contesta, sub sancțiunea decăderii, nu par a fi contrare principiului efectivității.

58

Astfel, un asemenea termen prezintă un caracter rezonabil, întrucât permite persoanei interesate să evalueze dacă există motive pentru contestarea deciziei care îl privește și, dacă este cazul, să pregătească acțiunea împotriva acesteia. În plus, momentul de la care începe să curgă termenul fiind cel al notificării actului, aceasta garantează că persoana interesată nu se află într‑o situație în care acest termen a expirat chiar fără să fi avut cunoștință de adoptarea sa (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C‑676/17, EU:C:2019:700, punctele 47 și 48).

59

Pe de altă parte, în ceea ce privește căile de atac care permit contestarea deciziilor administrative precum deciziile de recuperare aflate în discuție, cu titlu incident, în cauzele principale, este necesar să se constate că, în principiu, o obligație de a se adresa instanței administrative competente, precum cea prevăzută la articolul 163 alineatul 3 din CPA, nu este contrară principiilor echivalenței și efectivității, ci constituie exercitarea legitimă a autonomiei procedurale a statelor membre. Astfel, o asemenea obligație nu este, în principiu, de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.

60

Nu este mai puțin adevărat că principiul securității juridice are drept corolar principiul protecției încrederii legitime și impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili (Hotărârea din 15 februarie 1996, Duff și alții, C‑63/93, EU:C:1996:51, punctul 20, precum și Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C‑676/17, EU:C:2019:700, punctul 50).

61

În speță, sub rezerva verificărilor care revin instanței de trimitere, nu rezultă în special că dreptul portughez nu permite justițiabililor, destinatari ai unei decizii administrative, să determine cu precizie instanța competentă să judece acțiunile împotriva unei astfel de decizii.

62

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității, nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, pentru a contesta o decizie de recuperare a unor sume plătite în mod nejustificat, adoptată după scurgerea termenului de prescripție a acțiunii prevăzut de această dispoziție, destinatarul său este obligat să invoce nelegalitatea acestei decizii într‑un anumit termen în fața instanței administrative competente, sub sancțiunea decăderii, și nu se mai poate opune executării deciziei menționate invocând aceeași nelegalitate în cadrul procedurii judiciare de recuperare silită inițiate împotriva sa.

63

Prin intermediul primei părți a celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că expirarea termenului pe care îl prevede determină prescripția datoriei care face obiectul unei decizii de recuperare.

64

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, potrivit modului de redactare a articolului 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, termenul de aplicare a unei decizii prin care se aplică o „sancțiune administrativă” este de trei ani.

65

În speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 46 din prezenta hotărâre, deciziile naționale care trebuie executate nu aplică o sancțiune, ci impun o măsură administrativă, și anume recuperarea ajutoarelor primite în mod nejustificat. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 se aplică și în ceea ce privește astfel de decizii.

66

Potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (Hotărârea din 3 septembrie 2015, Sodiaal International, C‑383/14, EU:C:2015:541, punctul 20).

67

În ceea ce privește, în primul rând, contextul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, trebuie amintit că, potrivit modului de redactare a celui de al patrulea paragraf al articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, este vizată aplicarea unei „sancțiuni”, ceea ce poate indica faptul că acest paragraf nu ar fi aplicabil decât urmăririi în justiție a abaterilor ce determină impunerea unei sancțiuni administrative în sensul articolului 5 din acest regulament (Hotărârea din 3 septembrie 2015, Sodiaal International, C‑383/14, EU:C:2015:541, punctul 23).

68

Cu toate acestea, din jurisprudența Curții reiese că această analiză textuală nu este concludentă și că, având în vedere sistemul, precum și obiectivul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, termenul de prescripție a acțiunii pe care îl prevede este aplicabil atât abaterilor care conduc la impunerea unei sancțiuni administrative, în sensul articolului 5 din acesta, cât și abaterilor, precum cele invocate în susținerea acțiunilor principale, care fac obiectul unei măsuri administrative constând în retragerea avantajului obținut în mod nejustificat, conform articolului 4 din regulamentul menționat. Rezultă că, la aplicarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, nu este necesar să se distingă între o sancțiune administrativă și o măsură administrativă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2015, Sodiaal International, C‑383/14, EU:C:2015:541, punctele 24-27 și jurisprudența citată).

69

Această constatare se impune și în ceea ce privește domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (2) din acest regulament.

70

Astfel, trebuie arătat, pe de o parte, că articolul 3 din Regulamentul nr. 2988/95 figurează în titlul I din acesta, care reglementează „principiile generale” ale aplicării sale. Acest articol are, așadar, vocația de a se aplica tuturor instrumentelor prevăzute în titlul II din regulamentul menționat, și anume măsurile și sancțiunile administrative.

71

Pe de altă parte, trebuie arătat că obiectul alineatelor (1) și (2) ale articolului 3 din Regulamentul nr. 2988/95 este același, și anume stabilirea normelor privind termenele care se aplică urmăririi în justiție a abaterilor și aplicării deciziilor care sunt adoptate, dacă este cazul, la finalizarea lor, ceea ce pledează pentru o interpretare coerentă a acestora.

72

În plus, interpretarea articolului 3 din Regulamentul nr. 2988/95 potrivit căreia, la alineatul (2), legiuitorul Uniunii s‑a limitat să stabilească termenul de aplicare numai al deciziilor prin care se pronunță o sancțiune administrativă, în timp ce, la alineatul (1) al acestui articol, a stabilit normele privind prescripția aplicabile acțiunilor care pot conduce la adoptarea deciziilor prin care se pronunță nu numai asemenea sancțiuni, ci și măsuri administrative ar fi incoerentă. Aceasta ar conduce la faptul că numai termenul de aplicare a măsurilor administrative nu este stabilit de dreptul Uniunii, ceea ce ar fi contrar obiectului articolului 3 menționat, precum și economiei generale a sistemului de prescripție pe care acesta din urmă l‑a instituit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2015, Sodiaal International, C‑383/14, EU:C:2015:541, punctul 25).

73

Astfel, din moment ce termenele de prescripție prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 acoperă atât deciziile privind sancțiuni administrative, cât și pe cele privind măsuri administrative, trebuie să se considere, pentru a asigura coerența sistemului de prescripție prevăzut la articolul 3 din acest regulament, că termenul de aplicare menționat la alineatul (2) al acestui articol acoperă în egală măsură aceste două tipuri de decizii.

74

Trebuie adăugat că din articolul 5 din acest regulament reiese că sancțiunile prevăzute la acest articol privesc abaterile intenționate sau cele săvârșite din neglijență, care constituie, în principiu, abateri deosebit de grave. Or, ar fi incoerent ca articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 să fie interpretat în sensul că prevede un termen de aplicare numai pentru deciziile referitoare la astfel de sancțiuni, iar nu pentru deciziile privind măsuri administrative, prevăzute la articolul 4 din același regulament, care sunt de asemenea aplicabile unor cazuri de abateri mai puțin grave.

75

În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivul Regulamentului nr. 2988/95, este necesar să se arate că el impune de asemenea o interpretare uniformă a articolului 3 alineatele (1) și (2) din acest regulament.

76

Astfel, pe de o parte, după cum s‑a amintit la punctul 45 din prezenta hotărâre, Regulamentul nr. 2988/95 introduce, conform articolului 1, o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul Uniunii, și aceasta, după cum reiese din al treilea considerent al regulamentului menționat, pentru a combate în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare ale Uniunii.

77

În această privință, regulamentul furnizează, prin intermediul articolului 3, un cadru coerent sistemului de prescripție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2015, Sodiaal International, C‑383/14, EU:C:2015:541, punctul 25). Un astfel de cadru coerent contribuie la eficacitatea combaterii fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, care, astfel cum reiese din al patrulea considerent al aceluiași regulament, impune adoptarea unui cadru legal comun tuturor domeniilor ce fac obiectul politicilor Uniunii.

78

Prin urmare, coerența unui astfel de sistem impune să nu se dea o interpretare a domeniului de aplicare al articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 mai restrânsă decât cea a domeniului de aplicare al alineatului (1) al acestui articol.

79

Pe de altă parte, astfel cum s‑a amintit la punctul 50 din prezenta hotărâre, termenul menționat la alineatul (1) al acestui articol urmărește să asigure securitatea juridică a operatorilor economici. Aceștia trebuie să poată stabili care dintre operațiunile lor sunt definitive și care pot face obiectul unei urmăriri în justiție.

80

Alineatul (2) al articolului menționat urmărește același obiectiv de securitate juridică. El permite astfel operatorilor economici să stabilească dacă o decizie adoptată în finalul urmăririi în justiție inițiate împotriva unei abateri mai poate fi aplicată. Având în vedere acest obiectiv, interpretarea acestei dispoziții potrivit căreia trebuie să se facă distincție între deciziile prin care se impun măsuri administrative și cele care prevăd sancțiuni administrative în ceea ce privește termenul de aplicare este artificială și nu poate fi justificată.

81

În plus, trebuie să se arate că a considera că termenele minime prevăzute la articolul 3 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 2988/95, a căror durată este, în principiu, suficientă pentru a permite autorităților naționale să urmărească în justiție o abatere care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz & Companhia, C‑341/13, EU:C:2014:2230, punctul 61), se aplică atât deciziilor privind adoptarea de măsuri administrative, cât și celor privind sancțiuni administrative contribuie la asigurarea obligației generale de diligență care revine administrației naționale cu privire la verificarea legalității plăților pe care le efectuează și care sunt acoperite de bugetul Uniunii, care implică faptul că aceasta trebuie să ia măsurile destinate să remedieze abaterile cu promptitudine (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 67).

82

În ceea ce privește articolul 4 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2988/95, care prevede că măsurile administrative „nu sunt considerate sancțiuni”, trebuie arătat că această precizare urmărește doar să sublinieze lipsa caracterului represiv al măsurilor administrative întrucât acestea nu determină decât retragerea unui avantaj obținut în mod nejustificat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 mai 2016, Județul Neamț și Județul Bacău, C‑260/14 și C‑261/14, EU:C:2016:360, punctul 50). Ea nu este, în schimb, de natură să justifice o diferență de tratament între măsurile și sancțiunile administrative în raport cu termenele prevăzute la articolul 3 din acest regulament, din moment ce aceste două instrumente pot aduce atingere patrimoniului persoanelor vizate.

83

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se constate că articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 vizează atât sancțiunile administrative, în sensul articolului 5 alineatul (1) din acest regulament, cât și măsurile administrative, în sensul articolului 4 alineatul (1) din regulamentul menționat, care pot fi luate în scopul protecției intereselor financiare ale Uniunii.

84

În ceea ce privește întrebarea adresată, trebuie să se arate că instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze natura termenului prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95. Astfel, ea solicită să se stabilească dacă pârâtele din litigiile principale se pot opune executării silite a deciziilor de recuperare care le‑au fost adresate. Potrivit instanței de trimitere, în cazul în care Curtea ar statua că expirarea termenului prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 determină prescripția datoriei care face obiectul acestor decizii, pârâtele din litigiile principale ar dispune, în temeiul dreptului portughez, de un motiv de opoziție la recuperarea silită a datoriei în discuție. În plus, este necesar să se arate că instanța de trimitere nu a menționat o dispoziție potrivit căreia, în dreptul portughez, ar fi posibil un termen de aplicare mai lung decât cel stabilit la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, în conformitate cu posibilitatea pe care o păstrează statele membre în temeiul articolului 3 alineatul (3) din acest regulament.

85

Acestea fiind precizate, trebuie amintit că, astfel cum reiese din examinarea domeniului de aplicare al articolului 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, acesta prevede că termenul de aplicare a deciziilor prin care se impune o măsură sau o sancțiune administrativă este de trei ani. Rezultă că, fără a aduce atingere posibilității pe care o păstrează statele membre în temeiul articolului 3 alineatul (3) din acest regulament, după expirarea termenului prevăzut la alineatul (2) primul paragraf al acestui articol, astfel de decizii nu mai pot fi aplicate.

86

În ceea ce privește în mod specific o decizie care conține o măsură administrativă care obligă destinatarul său să ramburseze o sumă primită în mod nejustificat, expirarea termenului menționat are drept consecință faptul că suma în cauză nu mai poate fi recuperată pe calea executării silite. Dacă este cazul, destinatarul acestei decizii se poate opune, așadar, procedurilor de executare.

87

În această privință, eventuala lipsă a unui motiv de opoziție prevăzut de dreptul unui stat membru într‑o asemenea situație nu poate împiedica destinatarul unei decizii de recuperare a sumelor primite în mod nejustificat să invoce expirarea termenului de aplicare prevăzut la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95.

88

Astfel, având în vedere însăși natura și funcția lor în sistemul de izvoare ale dreptului Uniunii, dispozițiile unui regulament au, în general, un efect imediat în ordinile juridice naționale, fără a fi necesar ca autoritățile naționale să adopte măsuri de aplicare (Hotărârea din 24 iunie 2004, Handlbauer, C‑278/02, EU:C:2004:388, punctul 25, precum și Hotărârea din 28 octombrie 2010, SGS Belgium și alții, C‑367/09, EU:C:2010:648, punctul 32).

89

Anumite dispoziții pot necesita însă, pentru punerea lor în aplicare, adoptarea unor măsuri de aplicare de către statele membre (Hotărârea din 24 iunie 2004, Handlbauer, C‑278/02, EU:C:2004:388, punctul 26, precum și Hotărârea din 28 octombrie 2010, SGS Belgium și alții, C‑367/09, EU:C:2010:648, punctul 33).

90

Această situație nu se regăsește însă în cazul articolului 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95. Deși este adevărat că al doilea paragraf al acestui alineat prevede că revine statelor membre sarcina de a stabili în dreptul lor național cazurile de întrerupere și de suspendare a termenului de aplicare, din moment ce astfel de cazuri de întrerupere sau de suspendare nu există, au încetat să existe sau nu au fost invocate în timp util, expirarea acestui termen determină în mod necesar imposibilitatea de a proceda la executarea silită a unei decizii de recuperare a sumelor primite în mod nejustificat.

91

Această constatare nu poate fi infirmată de articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2988/95. Așadar, chiar dacă statele membre fac uz de posibilitatea unui termen de aplicare mai lung decât cel prevăzut la alineatul (2) al articolului 3 menționat, expirarea termenului astfel prelungit conduce de asemenea la imposibilitatea de a executa o decizie de recuperare a sumelor încasate în mod nejustificat.

92

În aceste împrejurări, pentru a răspunde în mod util instanței de trimitere cu privire la aspectul dacă destinatarii deciziilor de recuperare a sumelor primite în mod nejustificat se pot opune executării silite a acestora după expirarea termenului prevăzut la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, nu este necesar să se stabilească dacă expirarea acestui termen determină și prescripția datoriei care face obiectul acestor decizii.

93

Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la prima parte a celei de a treia întrebări că articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că are un efect imediat în ordinile juridice naționale, fără a fi necesar ca autoritățile naționale să adopte măsuri de aplicare. Rezultă că destinatarul unei decizii de recuperare a sumelor primite în mod nejustificat trebuie, în orice caz, să poată invoca expirarea termenului de aplicare prevăzut la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din acest regulament sau, dacă este cazul, a unui termen de aplicare prelungit, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din regulamentul menționat, pentru a se opune recuperării silite a acestor sume.

94

Prin intermediul celei de a doua părți a celei de a treia întrebări, precum și prin intermediul primei părți a celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că termenul de executare pe care îl instituie începe să curgă de la adoptarea unei decizii prin care se impune rambursarea sumelor primite în mod nejustificat.

95

În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, din examinarea domeniului de aplicare al primului paragraf al acestei dispoziții, precum și din modul său de redactare reiese că acest termen curge de la data la care decizia prin care se impune o măsură sau o sancțiune administrativă devine definitivă.

96

În plus, trebuie amintit, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 88 din prezenta hotărâre, că tocmai datorită naturii și funcției lor în sistemul de izvoare ale dreptului Uniunii dispozițiile unui regulament au, în general, un efect imediat în ordinile juridice naționale, fără a fi necesar ca autoritățile naționale să adopte măsuri de aplicare.

97

Desigur, statele membre pot adopta norme pentru aplicarea unui regulament dacă prin aceasta nu împiedică aplicabilitatea sa directă, nu disimulează natura sa comunitară și specifică faptul că se exercită marja de apreciere acordată prin acest regulament, rămânând totodată în limitele dispozițiilor sale [Hotărârea din 25 noiembrie 2021, Finanzamt Österreich (Alocații familiale pentru lucrătorii umanitari), C‑372/20, EU:C:2021:962, punctul 48 și jurisprudența citată)].

98

Cu toate acestea, întrucât prevede că termenul pe care îl instituie curge de la data la care „decizia devine definitivă”, articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 nu lasă nicio marjă de apreciere statelor membre. Această dispoziție se opune, așadar, unei reglementări naționale care prevede că termenul de aplicare începe să curgă chiar de la adoptarea unei decizii prin care se impune rambursarea sumelor primite în mod nejustificat, înainte ca aceasta să devină definitivă.

99

Pe de altă parte, din răspunsul instanței de trimitere la cererea de lămuriri menționată la punctul 43 din prezenta hotărâre reiese că aceasta consideră că, potrivit dreptului portughez, o decizie prin care se impune recuperarea sumelor primite în mod nejustificat devine „eficace” și „definitivă” la momentul notificării sale.

100

Desigur, este adevărat că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, Curtea nu este competentă să interpreteze dreptul național, această misiune revenind exclusiv instanței de trimitere [Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 25]. Nu este mai puțin adevărat că ea este competentă să interpreteze articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 și, prin urmare, să precizeze domeniul de aplicare al noțiunii „decizie definitivă”, în sensul acestei dispoziții.

101

Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții, din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie în mod normal să primească, în întreaga Uniune, o interpretare autonomă și uniformă (Hotărârea din 25 ianuarie 2017, van Vemde, C‑582/15, EU:C:2017:37, punctul 25).

102

Aceasta este situația articolului 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, care nu conține nicio trimitere la dreptul statelor membre și care prevede în mod expres că termenul pe care îl instituie curge din ziua în care „decizia devine definitivă”.

103

În această privință, deși termenii articolului 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 nu sunt univoci, referirea făcută în această dispoziție la o decizie care devine definitivă militează în favoarea unei interpretări potrivit căreia această dispoziție vizează ultima decizie care intervine în cadrul unei proceduri administrative și care conferă un caracter definitiv și, prin urmare, imposibil de atacat obligației de rambursare a sumelor primite în mod nejustificat sau aplicării unei sancțiuni administrative (a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 ianuarie 2017, van Vemde, C‑582/15, EU:C:2017:37, punctul 27).

104

Prin urmare, trebuie să se considere că articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 vizează o decizie care dobândește un caracter definitiv fie la expirarea unor termene rezonabile de introducere a căilor de atac prevăzute de dreptul național, fie prin epuizarea căilor de atac.

105

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua parte a celei de a treia întrebări, precum și la prima parte a celei de a patra întrebări că articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că termenul de aplicare pe care îl instituie începe să curgă de la adoptarea unei decizii prin care se impune rambursarea sumelor primite în mod nejustificat, acest termen trebuind să curgă de la data la care această decizie devine definitivă, și anume de la data expirării termenelor de introducere a căilor de atac sau a epuizării căilor de atac.

106

A doua parte a celei de a patra întrebări privește întreruperea și suspendarea termenului de aplicare prevăzut la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95.

107

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în răspunsul la cererea de lămuriri menționată la punctul 43 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere a confirmat că citarea în recuperarea silită a datoriei care face obiectul unei decizii de recuperare întrerupe acest termen de aplicare.

108

În schimb, contrar celor ce rezultă din enunțul celei de a patra întrebări, care privește cazurile de suspendare a termenului de aplicare prevăzut la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, instanța de trimitere a afirmat că „rezultă de asemenea din dreptul civil, aplicabil în speță, că nu există cauze de suspendare a acestui termen”. Lipsește o explicație referitoare la această contradicție aparentă.

109

În aceste condiții, Curtea nu poate determina cu certitudine conținutul dreptului portughez în ceea ce privește cazurile de suspendare a termenului de aplicare prevăzut la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95. În special, nu este clar dacă opoziția la o procedură de executare silită precum cea în discuție în cauzele principale determină suspendarea acestui termen. În consecință, Curtea nu poate furniza un răspuns util la întrebarea adresată în măsura în care ea privește acest aspect.

110

Prin urmare, trebuie să se considere că, prin intermediul celei de a doua părți a celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă al doilea paragraf al alineatului (2) al articolului 3 din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia termenul de aplicare prevăzut la primul paragraf al acestui alineat este întrerupt prin citarea în recuperarea silită a datoriei care face obiectul unei decizii de recuperare.

111

În această privință, este necesar să se arate că articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 prevede că revine statelor membre sarcina de a stabili, prin dreptul lor național, cazurile de întrerupere și de suspendare a termenului de aplicare prevăzut la primul paragraf al acestui alineat.

112

În plus, contrar articolului 3 alineatul (1) al patrulea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, care impune o limită absolută care se aplică prescripției acțiunii cu privire la o abatere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 63), alineatul (2) al acestui articol nu cuprinde o astfel de limită.

113

Astfel, statele membre păstrează o largă putere de apreciere în ceea ce privește stabilirea cazurilor de întrerupere și de suspendare a termenului de aplicare prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95.

114

În acest cadru, ele sunt totuși obligate să respecte limitele impuse de dreptul Uniunii, în sensul că modalitățile prevăzute de dreptul intern nu pot avea ca efect să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă recuperarea ajutoarelor necuvenite și că legislația națională trebuie aplicată în mod nediscriminatoriu în raport cu procedurile aplicabile pentru soluționarea cauzelor de drept intern de același fel (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 decembrie 2017, Erzeugerorganisation Tiefkühlgemüse, C‑516/16, EU:C:2017:1011, punctul 96).

115

În plus, statele membre sunt obligate să respecte principiile proporționalității și securității juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2017, Glencore Céréales France, C‑584/15, EU:C:2017:160, punctul 72).

116

În ceea ce privește principiul proporționalității, durata termenelor de prescripție și de aplicare nu trebuie să depășească în mod vădit ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de protecție a intereselor financiare ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2017, Glencore Céréales France, C‑584/15, EU:C:2017:160, punctul 74). În ceea ce privește principiul securității juridice, acesta impune în special ca termenele menționate să fie stabilite în prealabil și ca orice aplicare „prin analogie” a unor astfel de termene să fie suficient de previzibilă pentru justițiabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar, C‑349/17, EU:C:2019:172, punctul 112).

117

În speță, având în vedere elementele care reies din dosarul de care dispune Curtea și sub rezerva verificărilor care revin în sarcina instanței de trimitere, nu rezultă că prevederile naționale care reglementează întreruperea termenului de aplicare a deciziilor de recuperare este de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă recuperarea sumelor primite în mod nejustificat.

118

În ceea ce privește principiul securității juridice, descrierea dreptului portughez astfel cum reiese din dosarul de care dispune Curtea nu permite să se considere că întreruperea acestui termen prin citarea în recuperarea silită a datoriei care face obiectul unei decizii de recuperare nu este previzibilă pentru justițiabili.

119

În plus, în ceea ce privește principiul proporționalității, este necesar să se arate că o reglementare națională care prevede o astfel de întrerupere a termenului de executare nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de protecție a intereselor financiare ale Uniunii, din moment ce nu este susceptibilă să întârzie la nesfârșit expirarea acestui termen.

120

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua parte a celei de a patra întrebări că articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia termenul de aplicare prevăzut la primul paragraf al acestui alineat este întrerupt prin citarea în recuperarea silită a datoriei care face obiectul unei decizii de recuperare.

121

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: